trairi, ganduri nascute din fumul anilor...din cercul plin de bulinute albastre....:)zambete ingropate in speranta.
let's read
"cartea noptilor 1
Dupa ce deschid primul ochi, am curajul sa-l deschid si pe celalalt, camera se compune in lumina noua, monotona si la locul ei, radioul zbarneie un clasic ceh, iar eu sunt intors, trist si intors.
Cearceaful botit de sub mine incepe sa maraie si sa ma intrebe rastit unde plec noaptea si imi las masa inerta de corp sa-l striveasca?! "Nu stiu bai panzo!" raspund nervos si cand ma ridic, crampeie de memorie mi-apar...si vad randurile unei scrisori pe hartie galbena. Din noapte in noapte, astept...
" M-am cuibarit in mine, sub bolta de durere, acolo stau acum. Pentru a ma vizita trebuie sa dormi un somn adanc si sa fii plina de rabdare si imaginatie. Poate vei avea nevoie si de mult curaj, nu musc, doar pare c-o fac!
In alta ordine de fapte, viata s-a pravalit peste cimitir, acum, cu totii canta dar mai ales, umbla. Eu insa raman la locul meu, in mine, sub bolta de durere. Nu plec fiindca intre timp ai putea sa vii si sa nu ma gasesti. Macar aici nu as vrea sa te pierd...
Daca te incumeti sa vii iata cateva sfaturi de calatorie...
Drumul nu-i lung, trebuie doar sa te gandesti la cand eram copii si ai si ajuns. Daca-i ceata, nu te teme, razbate-o! Daca auzi vreun croncanit amenintator de corb, iarasi, nu te teme, continua! E doar o pasare neobisnuita cu oameni. Daca iti auzi numele tanguit de dincolo de pietre, sub bolta de durere: Intra! Sunt chiar eu plangandu-mi neputinta de a uita...
Ai grija, imbraca-te gros, langa mine e frig!
Cu bine,
PS: Ia-ti o palarie neagra cu voal transparent pentru fata, nu de alta, dar sa ai ce da jos"
Epilog: Atunci cand visez frumos cu tine, nici nu ai idee cat as vrea sa nu ma mai trezesc vreodata!"
Cartea noptilor 2
"Atat de multa uitare s-a sadit in gradina mea, incat
anotimpurile, mereu in schimbare, nu si-au mai amintit sa vina.
Aici totu-i la fel: tern, aceleasi pietre sculpate de timp si de dalta zac inerte sub numele, anii si regretele exprimate in versuri sumbre.
Am fost crescut de mic printre lumanari, insa lumina nu s-a aprins niciodata in ochii mei. Intunericul, radacinile zdrentaroase si salbaticia sufletului mi-au fost calauze prin moartea intretaiata de povestile din timpul vietii. Tu stii asta cel ma bine si iti aduci aminte, ca prima oara cand am vazut albastrul infinit, a fost atunci cand ti-ai coborat privirea spre abisul meu (mai tarziu aveam sa aflu ca si cerul e la fel de frumos (hmm, frumos! ). Aminteste-ti cand mi-a fost cald pentru prima data, cand mi s-au dezmortit picioarele, iar mainile prea slabe au inceput sa miste, sa simta…Iti mai aduci aminte? A fost atunci cand ti-ai intins usor palma subtire si mi-ai scuturat obrazul de frunze si de pamant. Alta data mi-ai sadit flori in dreptul talpilor si au crescut pana la piept... si ce frumos au crescut!... Mi-ai vorbit de un desert cu furtuna, de un cal, o scara, un cub…si parca intrezaream, printre randuri cat de frumos e la tine, afara…
Acum, aici, e liniste, sus e iarna grea si multa, multa tacere. Tu ai uitat sa mai treci! Dar nu-i nimic, de cand m-ai invatat sa vorbesc, mi-am gasit mici vietati ce-mi intretin, uneori, antrenul. Zapada-i mare, iar sub ea balarii au ramas netaiate de acum doi ani. Nu te incumeta sa ajungi ! Adeseori e ceata si mult frig - total neprietenos! Poate ne zarim peste vreun secol...glumesc, de fapt zambesc...!
Ah era sa uit, m-am visat de curand: aratam a om, asa ca voi ...si stateam intr-una la tine in brate. Iar tu…tu ma alintai, ma magaiai! Si ma alintai strigandu-ma asa cum alinti si-ti strigi pisica…"
...
...Asezata pe banca, tinea o revista in mana si privea absenta copacul din fata ei. Curand, privirea i se pierdu undeva dupa gardul ce imprejmuia parcul. Tresari! I se paru ca aude o voce stranie strigand dupa o pisica! "Ce ciudat!", indesa revista in geanta, ingandurata si cu pasi calculati se pierdu in multimea de pe boulevard. Era apus, miros de flori de tei, o seara perfecta de mai. In urma ei ramase o banca goala, plina de povesti. Langa ea, o piatra ofilita si-o pisica torcand...
si.....
am gasit undeva un poem din trecut scris de Gabriel Bantza, un fizician mai mult cunoscut in afara decat la noi in tara. un poem scris in anul 1939, pe cand absolvise facultatea de fizica din Paris, unei prea frumoase domnisoare a Bucurestiului interbelic, unde el se intorsese sa puna bazele unui institut de cercetare in domeniul stiintelor fizicii si chimiei. Pseudonimul folosit de cei ce-au descris-o in versuri(caci au mai fost si altii) pe aceasta frumusete misterioasa, este domnisoara CC. Isoricul Neagu Djuvara, vine cu o marturie a unui crai de curte veche ce afirma ca "pe prea minunata blonzisoara cu ochii de mediterana, o strigau ai ei Cristina". poemul i-a fost dedicat de Bantza, in urma, unei apropieri dintre cei doi (exista intr-un volum de poezii, marturia unui baiat de casa din acea vreme, ce sustine ca-i vazuse la un bal, aruncandu-si priviri indragostite si soptindu-si lucruri intime) . Cristina ramane si azi un personaj foarte misterios...hai sa-i patrundem un pic misterul prin aceasta poezie dedicata....
M-am intrebat:
De ce tacerea sadeste uneori, moartea oricarui lucru ce tine de iubire?
Pentru ca e tacerea ta, mi-am raspuns
Si pentru ce indiferenta trebuie sa rapuna lumina din ochii unor oameni?
Pentru ca e indiferenta ta, mi-am raspuns
Iar uitarea...uitarea cum poate ucide cu nonsalanta bataile unei inimi cat pumnul meu?
Pentru ca esti uitarea, mi-am raspuns.
Si pentru ca toate-s ale tale
si cand pleci, le lasi sa-ti tina locul... nu mi-am mai raspuns
........." de la animate adunate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu